Botezul focului

Tainele elementului care ne-a ghidat evolutia

Unul dintre cele cinci elemente ale Naturii, focul este probabil cel mai important factor care a influentat evolutia societatii umane din cele mai vechi timpuri pâna în zilele noastre. Fie ca a luminat primele asezari umane sau a incendiat orase si civilizatii, focul a ramas o forta neutra în esenta, dar care ne reaminteste ca noi, oamenii, prin deciziile si faptele noastre, suntem cei care dam echilibru si valoare elementelor naturii înconjuratoare. Mai mult decât atât, focul ascunde îndaratul flacarilor sale taine si semnificatii surprinzatoare. Focul are în ultima instanta chiar o dimensiune sacra, iar acest aspect este prezent înclusiv în mitologia straveche româneasca, unde acest element primordial ocupa un loc surprinzator.

Evident, misterul care înconjoara un element atât de important precum focul nu putea sa scape interpretarilor si imaginatiei tuturor culutrilor umane de-a lungul timpului.  Este opus apei, fiind o întruchipare a principiului activ masculin. „Domesticirea” focului a marcat hotarâtor aventura omului pe Terra. De atunci focul a ramas un zeu temut si adorat în egala masura. A fost si înca este venerat sub forma focului aprins si al luminii solare, a focului vetrei casei sau a focului intern izvorât din adâncurile fiintei omenesti.

Aspectul sau infernal rezida si în faptul ca focul la care se chinuie pacatosii este singura lumina din Iad...

Cei vechi, bunaoara, aveau un respect nemarginit pentru foc. Însusi Heraclit credea ca sufletul omenesc este nimic altceva decât un tainic amestec alcatuit din foc si apa, focul fiind bineînteles partea nobil-divina din suflet, iar apa simbolizând aspectele lumesti si pacatoase. Acelasi mare gânditor al Lumii Antice credea ca scopul final al sufletului omenesc este acela se a sublima în totalitatea partea sa de apa si de a deveni în instanta foc pur.

Însa cele mai multe dintre aspectele simbolismului focului le întâlnim în mistica hindusa, care-i confera o importanta fundamentala. Astfel Agni, Indra si Surya sunt focurile care lumineaza lumea terestra, intermediara si cereasca, adica focul obisnuit, traznetul si soarele. Tot vechii hindusi faceau diferenta dintre cele doua aspecte fundamentale ale focului, cel distructiv si cel care lumineaza si încalzeste. De fapt, în limba sanscrita, termenii de pur si foc se scriau cu acelasi cuvânt.

La vechii chinezi, focul corespundea punctului cardinal al sudului, culorii rosii, anotimpului verii si inimii. Paralela foc-inima este de altfel constanta si omniprezenta în majoritatea culturilor, fie ca focul simbolizeaza pasiuni consumante precum dragostea si mânia, fie ca simbolizeaza spiritul sau cunoasterea intuitiva. 

Focul este simbol divin esential si în mazdeism, religia caracteristica vechii Persii. Pastrarea focului sacru a fost practicata de la zeul Rama la templele din Angkor Vat, iar simbolul focului purificator si regenerator se extinde din vestul Europei pâna în arhipelagul nipon. 

Taoistii chinezi credeau ca intrarea simbolica a fiintei umane în foc ajuta eliberarii acesteaia de tarele si limitarile conditiei umane, revelatie spirituala prezenta si în iudeo-crestinism sub figura Proorocului Ilie, cel care intra în foc fara sa se arda si calatoreste pe cer în carul sau alcatuit tot din flacari.

Nenumarate rituri de purificare prin foc, în general asociate riturilor de trecere, sunt caracteristice pentru civilizatiile preponderent agrare, unde incendierea vegetatiei uscate a ogoarelor simboliza de fapt regenerarea lor sub un nou covor vegetal.

În toate riturile initiatice care vizeaza fenomenologia complexa a nasterii, mortii si reînvierii, focul este asociat apei, principiul sau antagonic. Astfel purificarea prin foc este complementara purificarii prin apa pe plan microcosmic (rituri initiatice) si pe plan macrocosmic prin mituri alternante ale Potopului si Secetei sau Incendiilor Apocaliptice.

Unii autori precum Mircea Eliade si Germaine Diertelen considera ca semnificatia sexuala a focului este legata de primele tehnici de obtinere a focului dezvoltate de catre oameni, adica de foc provenit prin actul frecarii a doua lemne, act cu trimitere explicita la mecanismul fizic al actului sexual. De fapt, Mircea Eliade evidentiaza caracterul ambivalent al focului:

„El este fie de origine divina, fie demoniaca, deoarece dupa multe credinte arhaice, focul poate lua nastere în mod magic în organul genital al vrajitoarelor”.

Pseudo Dionisie Aeropagitul- numele conventional al unui scriitor anonim din secolul 5 scria ca focul este cea mai potrivita imagine a lui Dumnezeu, fiind cea mai putin imperfecta dintre reprezentarile divinului.

Astrologia nu a ocolit nici ea importanta si simbolistica focului. Conform acesteia, persoanele nascute în zodiile Leului, Berbecului si Sagetatorului sunt dominate de acest element, fiind oameni entuziasti, extrovertiti, îndrazneti si cu certe calitati de lideri. Tot ei pot fi în contrapondere si niste oameni iuti la mânie, temperamentali si certareti.

Focul viu al românilor

În credintele ancestrale ale românilor, ambivalenta stihiei focului este foarte clar subliniata. Pe de o parte exista un foc domesticit, util omului, sacral chiar, izvor de bine, care este tratat aproape ca o finta vie. În el nu este bine sa scuipi, sa-l blestemi, sa-l bati, sa-l arunci afara din casa sau sa-i lasi pe copii sa se joace în el ( caci urineaza noaptea în par, credinta omniprezenta în tot spatiul românesc).

Pe de alta parte exista si un foc neîmblânzit, devastator, distrugator trimis ca pedeapsa divina. Este focul din incantatiile si blestemele noastre de la „bata-te focul sa te bata”  pâna la trimiterea în „Focul Gheenei”. Pentru  a preîntâmpina dezlantuirea acestei stihii distructive credintele populare dictau ca nu trebuie sa se omoare nici rândunicile, berzele sau cocorii, acte reprobabile aducatoare de incendii. În aceeasi nota trebuiau sa se tina zilele sfintilor din calendarul crestin care au înlocuit vechile divinitati pagâne trago-dacice ale stihiei focului, cum sunt Sfântul Ilie sau Sfântul Foca.

Etnologul Marcel Olinescu mentioneaza numeroase implicatii si prezente nebanuite ale focului în viata de zi cu zi si credintele românilor de odinioara. Astfel, focul având un caracter sfânt, curata si apara pe oameni de duhurile cele rele. Pe vremuri, în multe regiuni ale României, era obiceiul ca atunci când se întorceau oamenii de la vreo înmormântare, sa sara peste un foc, ca sa scape de duhuri rele si stafii. Focul era bun de descântat mai ales în cazuri de deochi.

Pentru români, focul era legat de multe credinte pe care astazi le numim usor superstitii, dar care aveau un rol deosebit de important stabilirea armoniei zilnice din universul popular de odinioara.

Bunaoara, daca dai foc din casa  dupa apusul Soarelui, îti manânca lupii vitele. Daca tiuie focul din soba, este semn ca esti vorbit de rau. Când sar scântei din foc este semn ca vin oaspeti în casa. Când dai foc cuiva în ziua de luni, vine uliul si rapeste gainile. Când nu se aprinde usor focul în soba este semn ca a nascut o femeie din sat, si multe altele.

Nu demult, în dimineata zilei de Joia Mare din Saptamâna Mare de dinainte de Pasti, înainte de a cânta cocosii a treia oara, oamenii faceau focuri prin curti, caci acele focuri simbolizau  focul unde s-a oprit  apostolul Petru, când s-a lepadat de Hristos înainte de a cânta cocosii a treia oara.

Focul sub imaginea de stihie purificatoare si izvor de viata este prezent la români prin asa numitu-l „Foc Viu” ce se aprinde în mod ritual la cele mai importante ceremonii religioase, sarbatori calendaristice si câmpenesti.

O mare putere o avea focul viu facut la stâne de ciobani, acel foc fiind facut fara amnar sau chibrituri, ci numai din lemne si întotdeauna dupa o perioada de post si rugaciuni.

În toata aria culturala româneasca, acestui foc i se atribuiau nu doar functii purificatoare, ci si puteri magice de a stimula fecunditatea barbatilor si femeilor alaturi de fertilitatea solului. Focul viu era pastrat si mentinut cu mare grija, el nu se împrumuta fiind un garant al prosperitatii casei.

Astazi, cercetatorii si etnologii estimeaza ca mai exista foarte putini oameni care cunosc taina si semnsurile Focului Viu din muntii nostri.

Focurile de Boboteaza

Boboteaza cumuleaza elemente specifice de reînnoire a timpului calendaristic, la riturile crestine adaugându-se practici populare de purificare a spatiului si de alungare a spiritelor malefice. În Bucovina, purificarea aerului se facea, cândva, prin focuri si fumegatii, în cadrul unui obicei numit Ardeasca. Aceasta manifestare avea loc imediat dupa sfintirea apei când tinerii se retrageau pe locuri mai înalte, având asupra lor carbuni aprinsi ce fusesera folositi anterior la aprinderea secaluselor, si aprindeau focurile de Boboteaza. Rugul era facut din vreascuri si frunze uscate strânse de feciori cu o zi înainte. Tinerii cântau si dansau în jurul focului si sareau peste foc, atunci când acesta se mai potolea, în credinta ca vor fi feriti, astfel, de boli si de pacate. La plecare, fiecare lua carbuni aprinsi cu care, odata ajunsi acasa, afumau pomii din livada în scop fertilizator. De asemenea, înconjurau casa cu pulberea folosita ca încarcatura pentru secaluse crezând ca, în acest fel, casa va fi ferita de primejdii, mai ales de trasnete.

Mai demult, de „Boboteaza” se aprindea focul viu, se afumau oamenii, gradinile si animalele din gospodarii pentru alungarea duhurilor rele, pentru atragerea norocului si a belsugului. Înainte de aprinderea focului din vatra, în zorii zilei de „Boboteaza” se strângea cenusa din soba si se pastra pâna primavara, când se presara pe straturile cu legume si la radacina pomilor, pentru rod bogat si pentru a fi feriti de omizi. În Ardeal se mai practica înca un ritual agrar stravechi de stimulare a recoltei numit „Ciuralexa”, „Chiraleisa” sau „Kira Leisa”, toate aceste denumiri provenind din grecescul „Kyrie Eleison” („Doamne miluieste”).

Focul este purtator al luminii spirituale. Este flacara vietii. De „Boboteaza” fetele de maritat vrajesc focul, printr-un descântec de dragoste care începe asa:

„Cum sar scânteile din jaratic, asa sa scânteie si inima lui; eu nu întetesc focul, eu întetesc inima lui…”. În Bucovina se aprinde „focul de Boboteaza” la marginea satului, iar atunci când se domoleste, feciorii sar peste el pentru a-si purifica sufletul si trupul.